La Urziceni am trait un amestec de tristete, bucurie si fragilitate in fata destinului. Nico (5 ani) si Cristi (4 ani) au ramas orfani in urma cu un an, cand tatal (paramedic SMURD) si mama lor au murit intr-un accident de masina.
Mi s-a strans stomacul auzindu-i pe cei mici spunand ca isi doresc sa mearga cu avionul pentru a ajunge acolo, dincolo de nori, unde sunt parintii lor. Se pare ca, pana la urma, copii au resurse uimitoare de a se proteja de traume si de a integra in sufletelele lor evenimente in fata carora noi adultii ne blocam. Cei mici locuiesc acum cu parintii adoptivi, anume fratele tatalui, impreuna cu sotia lui si fata lor de 19 ani.
Daca nu le-ai cunoaste trecutul, si i-ai vedea acum, ai putea spune cu mana pe inima ca sunt o familie frumoasa, fericita si unita. Ceea ce si sunt! Bianca (sora lor vitrega) spune ca si-ar fi dorit un frate, iar acum are doi si este fericita sa ii vada pe parintii ei jucandu-se cu micutii Nico si Cristi. Prezentul este singurul lucru care conteaza, nu mai putem schimba trecutul, oricat de dureros ar fi. Si da, prezentul este unul plin de bucurie. Noi am ajuns acolo pentru a finaliza casa inceputa de parintii lui Nico si Cristi inainte de a pleca de aici. Ne-am propus sa transformam un santier intr-o casa cu architectura contemporana si interioare luminoase, minimaliste, dar in acelasi timp dulci si calde, ca pentru inimile celor doi copilasi.
Nico purta o caciulita roz si o jachetica cu inimioare atunci cand i-am cunoscut. Mi-a ramas in minte imaginea ei si mi-am propus sa regaseasca in casa rozul si inimioarele. Am fost in rezonanta cu Adela si Omid, care, fara sa schimbam idei foarte concrete, au folosit si ei atat roz, cat si inimioare. Pentru mine, rozul are ceva riscant, oricat de inofensiv ar parea si recunosc ca am avut inima stransa atunci cand am fost sa vad probele de culoare din casa.
La fiecare emisiune facem cate un proiect special. Genul ala de obiect manufacturat de noi, care rezoneaza cu o dorinta (poate nemarturisita) a cuiva din familie, sau care trezeste o amintire. Proiectul meu special de aici a fost unul simplu de facut, insa care m-a rascolit destul de mult. Am gasit o veche scara de lemn facuta de tatal copiilor pe care am reconditionat-o si am pus-o ca si parapet pentru noua scara. Am atarnat de ea decoratii in carton colorat si inimioare traforate din placaj si vopsite. Si pentru ca mi s-a parut a fi un elemnet cu greutate, plin de semnificatie in tot interiorul casei, am hotarat cu colegii mei sa punem pe scara cate o scrisoare din partea fiecaruia dintre noi pentru cei doi copii. O scrisoare care sa fie ca din partea parintilor lor. Momentul in care am scris scrisoarea a fost unul in care am realizat miracolul de a fi crescut alaturi de parintii mei si de putea fi la randul meu alaturi de copilul meu, in momentele dificile si fericite deopotriva.
Cel mai mult mi-au placut: Bucataria, rezultata din vechea bucatarie prelungita cu prispa, in care am lasat doi pereti cu suprafete vitrate si am amenajat-o minimalist, cu culori deschise. Pentru ca bucataria este comuna cu holul si living-ul, toata mobila vizibila este cu depozitari ascunse, singura zona cu obiecte de bucatarie vizibile este peretele placat cu faianta, pe care am facut un decor mai explicit. Camera lui Cristi, facuta de Adela, unde a folosit panouri fonoabsorbante pentru a construi un decor interesant. Fatada casei, puternica, hotarata si masculina si baia diafana si roz, ambele facute de Omid.