Cortina d’Ampezzo rămâne pentru mine destinaţia preferată de ski. Pentru că este fermecătoare şi aristocrată fără ostentaţie. Low key glamour. Pentru că telescaunele vechi şi hotelurile cu un lux uşor prăfuit sunt asumate, făcând parte din brand-ul Cortina (mi le imaginez pe Sophia Loren, Audrey Hepburn si Brigitte Bardot cu pantaloni pană si caciuli de blană alunecand cu elegantă pe partii).
Pentru că este cu adevărat gourmet. Vine vara şi eu scriu despre Cortina. Poate că nu este întâmplător, având în vedere că cei care locuiesc acolo îmi spun că locul este în deplinătatea frumuseţii lui vara, şi nu iarna. Dar ce să-i faci…m-am blocat în clişeul “vara la mare şi iarna la munte”.
Peisaj breathtaking. Dolomiţii sunt magici, dramatici, însă fără asprimea şi sobrietatea Alpilor.
Zonele de ski sunt răspândite pe munţii înconjurători şi, spre deosebire de alte locuri în Austria sau chiar Italia, nu poţi lega km mulţi pe skiuri; te muţi cu maşina dintr-un loc în altul. Treaba nederanjanta (pentru mine cel putin), ţinând cont de faptul că am ajuns cumva în etapa în care frumuseţea unei zile de ski nu se măsoară în km parcurşi; contează şi un pahar de Prosecco, 10 min la soare pe o terasă (cu sau fără Prosecco) sau drumul cu maşina de la Faloria la Cinque Torri.
Cortina are cea mai tare combinaţie de pârtie – Col Druscie, Ra Valles, Tofana. Urci 2 telecabine şi un telescaun; îţi faci vânt pe o roşie, urmată de o neagră îngustă şi foarte înclinată, însă bătută perfect că foaia de hârtie, urmată de apoi de un drum feeric prin pădure. Drumul Roşu să zicem. Mixed riding experience.
Mai sunt câteva jucării: mulţi kilometrii pătraţi de powder off pist de la Cinque Torri, sau sania trasă de cai, care funcţionează ca un teleski prin pădure.
Despre mâncare: oricum ne aflăm în Italia, templul mâncării, însă Cortina (şi de fapt în toată zona) este serious gourmet business. Nu neapărat în oraş, cum te-ai aştepta, ci pe părtii sau în pădure. Mai jos locurile despre care vorbesc:
Baita Pie Tofana – o cabană / riffugio pe pârtie, plină de bunătăţi delicate de carne şi peşte. Mi-au plăcut fiori di zucca ripieni.
Al Capriolo – la câţiva KM de Cortină, un restaurant cu stele Michelin cu specific vânătoresc (mda..ştiu, descrierea sună cam a Cabana Vânătorul sau Casa Doina). Este însă o cu totul altă experienţă culinară. Fine cuisine, “alto gusto”, într-o casă veche din secolul XVIII.
Meloncino al Camineto – din nou o cabană pe pârtie, chic all way through. Acum doi ani, vecin de masă, după câteva ore relaxate de ski: d-l Feretti (sau… Pershing).
Da Beppe Sello – este de fapt restaurantul unui hotelas de 3 stele; nimic fancy; în afară de mâncare şi set-up-ul meselor.
El Brite de Larieto – preferatul meu; un agriturism veritabil în mijlocul pădurii, la cca 10 km de Cortina. Stana, grajd, fanar şi toate cele. Carciofi excelenţi. Şi nu poţi pleca fără să mănânci casunziei all’Ampezzana.
Şi la sfârşit, iată ce am descoperit cu adevărat la Cortina: Maramureşul.
În două dintre restaurantele de mai sus am fost întrebată de unde sunt. Well…din România, nu? M-au emoţionat şi surprins aprecierile lor incredibile despre România, şi mai precis Maramureş. După cum se vede, câţiva dintre localnicii din Cortina fuseseră în vacanţe în România. Mi-au povestit cu lux de amănunte pitoreşti depre Săpânţa, mocăniţa, biserici de lemn şi multe alte lucruri pe care eu personal le-am văzut doar în poze, sau cel mult la muzeul satului. O experienţă, nu?