Menton este ultimul strigăt al rivierei franceze, înainte de a se transforma în costiera italiană. Este locul care, de-a lungul istoriei a trecut de la italieni la francezi, ca într-un final să rămână la ultimii.
Mă voi abţine de la păreri personale despre Coasta de Azur, căci acestea ar putea supăra “aristocraţia” rusă omniprezentă sau aristocraţia romană wannabe, care umple rata Blue Air de Monte Carlo.
Mă rog, dacă cumva te afli în zonă, după ce ai epuizat milestones-urile obligatorii (Eze Village, Saint Jean du Cap Ferrat, Nisa, cu stop obligatoriu la Cafe de Turin), dă o fugă până la Menton. Mai understated şi autentic decât alte “staţiuni” de pe coastă (viva Italia!!!), merită şi numai pentru pelerinajul la Muzeul Cocteau.
Cocteau, acest renascentist al începutului de secol XX, este prezent cu toate faţetele operei sale de poet, regizor, scenograf, designer şi scriitor, în clădirea iconică care îi este dedicată.
Muzeul, care a fost în întregime finanţat de colectionarul belgian Severin Wunderman, atât de pasionat de opera lui Cocteau, încât şi-a cumpărat primul desen al artistului la vârsta de 19 ani, când lucra ca şi ucenic ceasornicar, este din punct de vedere simbolic o întoarcere acasă a lui Cocteau, care a descoperit Mentonul în 1953.
Clădirea a fost concepută de Rudy Ricciotti, acest rising star al arhitecturii franceze, şi este o prezenţă destul de discretă si organica la exterior, deşi contrastează puternic cu peisajul urban înconjurător. O armonie destul de rar întâlnită în arhitectură.
Interiorul este însă cu adevărat spectaculos, dramatic şi neaşteptat, ca şi operetele lui Cocteau…pe care îl percep dupa parcursul prin muzeu ca pe un “hipster” al epocii în care a trăit. Truly bohemian.
