Am fost la Bran. Locul este execrabil de-a dreptul, kitsch-ul e la el acasa. E atât de rău încât nu aş scrie nimic despre locul respectiv.

Kitschismul este o molimă care străbate ţinutul lui Vlad Ţepeş fără milă. Înavuţiţi peste noapte în urma defrişărilor masive, sătenii din zonă şi-au trântit palate cu amprenta la sol de 450 mp în curţi de doar 500mp. Se ridică impozante chiar la marginea drumului răpind orice perspectivă şi departe de orice simţ estetic. Mutilate, sunt o rudă a unor case normale aşa cum şi pitecanthropii sunt rudele noastre. Casele sunt carcase din beton peste care au aplicat bârne tăiate în două pe lungime, pentru a da senzaţia că sunt “de munte”. Rezultatul este dezastruos, mai ales în interior, unde bârnele nu converg, ci sunt dispuse alandala. Inevitabil bârnele sunt negre, pereţii albi.

La tarabele de “souvenir”-uri se găsesc produse locale făcute la normă, din material lemnos la preţ de fildeş. Tricouri imprimate cu Dracula în diferite ipostaze, mai mult sau mai puţin artificiale, jucării made în China, mitraliere şi arbalete (care nu trag nici cu ţăruşi, nici cu usturoi şi care nu au nici cea mai mică legătură cu Vlad Ţepeş), coarne şi colţi (adevărate, din plastic 100%), cai din pluş care nechează când sunt bătuţi la fund etc. Printre toate cele de mai sus sunt rătăcite şi puţine lucruri făcute de meşteşugari adevăraţi, din păcate doar un procent de maxim 5%. Înghesuiţi între ororile moderne şi kurtos (sau cum se scrie) vând mult prea puţin şi atrag doar câteva persoane. Drept pentru care sunt nevoiţi să aplice formula ”puţin şi scump” şi astfel o piatră şlefuită costă 100 de euro.

În toată această supă de lucruri fără valoare, lângă un castel cu doar 3 holuri seci de vizitat, o persoană se învârte cu greu printre turişti vânzând singurul produs necontrafăcut. O bătrână care se roagă să i se cumpere cele 2 pungi mici cu câte 5 mere pătate şi zbârcite, cu 1 leu fiecare pungă: “5 mere, 1 leu, mamă”. Glasul este slab, tremurat ca şi cum ar fi gata să plângă. Spune încet, nu se aude decât dacă treci pe lângă ea. Amărâtă, săracă şi adusă de spate nu cerşeşte nici acum. Când cineva îi dă 1,5 lei îl trage de mânecă să îi dea înapoi 5 bani. Trec pe lângă  ea și mi-e prea jenă să mă opresc ca să îi cumpăr cealaltă pungă. Îmi dau seama brusc că cea de care fug jenat este de fapt singura persoană care vinde ceva substanţial, la un preţ nu rezonabil, ci foarte mic. Într-o mare de kitsch-uri şi înşelăciuni eu nu cumpăr singurul obiect real din mulţimea de făcături. M-am întors după câţiva paşi, dar cineva îi cumpărase şi cea de-a doua pungă. Tocmai venea în direcţia mea închinându-se cu ochii în lacrimi “Mulţumesc lui Dumnezeu”. “Nu mai ai mamaie, mere?”. “Nu mai are mamaia, 4 pungi am avut”. Îi pun în mână câteva hârtii de 1 leu pe care încearcă să mi le dea înapoi murmurând că nu mai are nici un măr. “Mamaie, ia-i şi cand mai aduci mere să îmi dai şi mie.” Ştie la fel ca şi mine că nu o să o mai aibă ocazia, dar îi zâmbesc şi se linişteşte. Zâmbeşte şi ea şi îmi mulţumeşte de o mie de ori. Plec repede pentru a nu prelungi situația, iar ea pleacă încet înapoi spre ieşirea dintre tarabe făcându-şi loc cu greu printre turiştii gălăgioşi cu sacoşile pline de coarne de plastic şi căni cu Dracula.

Moeciu-Bran nu mi-a plăcut. Nu este nici sat, nici oraş. Este doar un loc în care se profită de tine, un loc în care majoritatea vilelor s-au înălţat pe un munte de copaci tăiaţi. Fără un proiect coerent, fără o țintă clară, este o spoială de zonă turistică. În loc să promoveze specificul locului sunt invadaţi de termopane de proastă calitate şi arhitectură complet străină.  Zona de tarabe şi Casa Groazei par făcute din resturile de la gunoi, iar muzeul satului o adunătură de cocioabe identice ce diferă doar ca mărime, cu uşile închise de lacăte ruginite. În interiorul lor nu este nimic, nici o mobilă, nici un ştergar pe perete, doar noroi.

Dracula este un personaj în sine, fără a fi exploatat ca legendă, fără a fi transformat în maşinărie de făcut bani. Un personaj care nu este de fapt nici Dracula, nici Vlad, ci doar un motiv. Este o lume prinsă la mijloc între kitsch şi tradiţie, între sărăcie lucie şi bani apăruţi peste noapte. Învecinaţi din întâmplare cu un castel celebru în toată lumea localnicii nu pricep că turiştii vor ceea ce este real şi specific lor (tradiţie, mâncare adevărată, obloane la ferestre) înfăşurat în legendă. Potenţialul este enorm şi nu ar fi nevoie să tai păduri întregi pentru a construi o casă şi a face un ban. Ar fi suficient să aleagă câteva săptămâni pe an în care să sărbatoreasca plecarea lui Vlad la luptă, noaptea în care a devenit vampir, noaptea ielelor şi alte tâmpenii mai mult sau mai puţin reale. Câteva zile de concursuri cu sabia, turniruri şi mese întinse în curtea castelului. Te aştepţi la lucruri tradiţionale, te aştepţi ca Vlad să fie sărbătorit de câteva ori pe an, te aştepţi la o lume medievală, nu la made în china, cai de pluș şi căni.

Discrepanţa între bătrâna aceea şi restul (persoane, case, castel etc) e atât de mare încât chiar şi acum, după atâtea zile, am impresia că era din alt film. Probabil că mai există speranţă pentru locurile acelea, că va fi cândva şi o zonă plăcută. Probabil că dacă acea bătrână încă există vor apărea şi alte lucruri bune acolo. Nu betoane si termopane. Poate cineva îşi va da seama că dacă vrem betoane rămânem în oraşe şi nu mai venim sute de kilometri în zonă rurală. Şi dacă vrem kitschuri avem tarabele Europa, la marginea Bucureştiului. Deocamdată, zona Moeciu mi s-a părut o ţeapă post mortem a lui Vlad Dracul.