MAURO – design italian în România.

Am mai băgat nasul la cineva acasă. Şi nu la oricine.

Si chiamma Mauro. Mauro Rota. E ha una moglie, casa e bimbo molto speciali. Che sopratutto sono I miei cari amici.
Despre casă voi povesti, deşi soţia şi copilul ar merita şi ei dacă nu o carte, măcar un articol.

Deşi Mauro are un mare as în mânecă (având un background artistic), casa lui este demonstraţia lui ‘”YES, WE CAN” pentru că şi-a amenajat-o total şi fără prea mari dileme, singur. Mauro este pasionat de artă şi, de fapt, este pasionat de “vizual”, iar asta se transpune în tot ce îl înconjoară: de la felul în care se îmbracă, la felul în care arată casa lui, mâncarea pe care o mănâncă sau paharele din care bea prosecco. Omul este “bohemian”. Şi “bourgeois” de fapt. Cu respect pentru frumos şi pentru lucrul bine făcut.

Casa în care vieţuiesc armonios Mauro și Dana fost proiectată de o firmă de arhitectură, cu multă grijă pentru simplitate şi frumos, pe baza unui brief specific de la Mauro. De altfel conceptul casei, atât la interior cât şi la exterior, este rezultatul muncii în echipă a arhitectului cu beneficiarul (domnul Mauro adică, priceput la asta şi deci pretenţios).

Găsesc foarte frumos modul în care interiorul casei comunică cu exteriorul, cu zone care sunt “in-out”, şi colţuri care oferă perspective neaşteptate din interior către exterior. Este o casă care se dezvăluie treptat, unde la fiecare pas mai descoperi câte ceva interesant.

Ce îmi place foarte mult, pe lângă articularea spaţiilor, este schema cromatică a interiorului. Îmi aduc aminte că mi-a zis mai demult Mauro că pentru el nu există alb. Există doar culori. Şi într-adevăr, nu îmi amintesc să fi văzut vreo suprafaţă de alb pregnantă prin casă. Albul este înlocuit de off white, sau de griuri deschise, combinate cu culorile vibrante care creează un ambient cald (fără să fie utilizat abuziv oranjul sau alte culori nehotărâte), misterios şi foaaarte hip. Culori pe care nu te-ai gândi să le pui pe pereţi (cum ar fi maronul închis) îşi găsesc locul perfect aici.

Ce este cu adevărat “trademark” pentru casa lor, este colecţia de obiecte de artă. Nu numai ele în sine, dar şi modul de expunere, care contravine normei devenită clişeu (aceea în care pui un tablou în mijlocul unui perete, cu o lumină deasupra care bate pe el). Tablourile sunt puse unul lângă altul, aparent înghesuite, în spatele balustradei scării, pe holuri, pe pereţi coloraţi, chiar şi pe jos, şi cu lumina care nu bate direct pe ele, ci în sus.

Holurile nu sunt nişte zone de trecere dintr-o cameră în alta, sunt showcase-uri pentru tablouri. Îmi plac cele puse sub fereastră, care fereastră este ea însăşi un fel de tablou în case se vede mesteacănul de afară.

Este una din puţinele case în care am văzut simţindu-se în largul lor obiecte ca lampa Big Shadow de la Capellini sau tablourile mari, foarte mari, cu teme neaşteptate şi culori surprinzătoare.

Simplă şi de efect este decizia de a pune TV-ul în mijlocul camerei, fapt care îl scoate din omniprezenta mobilă lipită de perete pe care o tot vezi în showroom-urile de mobilă. Partea din spate este mascata cu un element decorativ din rigle mici de lemn.

Continuând ideea de ştergere a limitelor dintre exterior şi interior, toate spaţiile interioare se întrepătrund extrem de subtil şi se separă vizual fără a se segrega. Un exemplu este corpul de bibliotecă care separa dining-ul de living, sau biroul care nu are uşă, ci numai un perete de sticlă.

Scara duce tema transparenţei către etaj, unde intri într-un hol care nu e chiar un hol… este un spaţiu de… hmm… contemplare, lectură sau privit la musafirii de jos. Scara are şi ea, ca şi lampa şi tablourile, o “scară” mare. Lucru care nu este deranjant, ba dimpotrivă, este impozant.

Băile îşi merită numele de “cameră de baie”, căci au o tratare aparte, în care nu există faianţă lucioasă, în schimb apare lemul, piatra şi evident tablourile.

Ar mai fi de zis apropos de modul în care toate elementele sunt aranjate în spaţiu, că predomină un sentiment de joacă şi de spontan, contrar majorităţii interioarelor (ei da, am să o zic… făcute de arhitecţi) unde se simte contorsionarea gândirii de a potrivi cutare cu cutare lucru sau de a rafina şi suci soluţii până nu mai ştii de unde ai plecat şi unde vroiai să ajungi.

Asta este casa lui Mauro şi Dana, făcută până în cele mai mici detalii de către un non-specialist. Lucru care o face şi mai specială.