Paros. Pe aripile vântului

Antonella este de undeva din nordul Italiei de lângă Como şi până acum câţiva ani era managerul unui department dintr-o bancă. Acum este instructor de windsurf în Paros şi pare foarte fericită cu viaţa ei.
Antonis este din Paros şi până acum 1 an era căpitan pe unul dintre ferry-urile care face legătura între Atena și alte insule din Arhipelagul Cicladelor. Salariu de 10 000 eur / lună, apartament pe vas, chef personal, toate culminând cu 21 de luni în care nu a putut coborî pe uscat (şi mie mi-a venit greu de crezut când mi-a povestit, însă se pare că, din raţiuni de eficientă, aceste vase nu staţionează niciodată mai mult de 1 ora cât debarcă şi îmbarcă pasagerii, apoi merg non stop). De un an şi-a investit banii în două bărci cu pânze (Beneteau 40) şi plimbă turiştii în lung şi în lat prin arhipelag. Treaba care îi aduce un venit de maxim 3000 eur / lună în lunile din “peak season”. Însă pe lângă puținii bani (comparativ cu salariul de căpitan), noua viaţă îi aduce linişte şi bucurie.

Asta este pe scurt povestea a doi oameni pe care i-am întâlnit în Paros, care au făcut cu adevărat lucrul despre care noi prin birouri tot vorbim de vreo câţiva ani (şi mai citim şi în revistele glossy) – DOWNSHIFTING.

Vă vorbesc despre ei pentru că alegerile şi vieţile lor surprind, pentru mine, chiar esenţa vieţii din Paros. Total relax. Faci un pas înapoi şi te uiţi cât contează cu adevărat lucrurile pentru care depui efort în viaţa de zi cu zi. Dacă banii pe care îi câştigi sau prestigiul de care te bucuri te fac cu adevărat fericit. Sau îţi fac doar un tablou despre fericire. Tablou la care te uiţi, este al tău, dar nu faci parte din el. Aşa că, poate vine un moment, sau poate nu, când te uiţi în jur, tragi aer în piept, faci un pas mare şi nesigur şi pleci pe o insulă (nu pustie!!) unde te bucuri de simplitatea vieţii. Unde informaţiile sunt mai puţine, dar emoţiile mai intense. Unde câştigi mai puţin dar trăieşti mai mult.

Pentru mine, Paros este singurul loc de vacanţă în care m-am întors a doua oară. Şi cred că voi merge şi la anul. O combinaţie magică de autentic, linişte, natură frumoasă, mâncare bună (deşi cam repetitivă), kitesurf, arhitectură cicladică, amprente istorice şi mai presus de toate, puţină lume.

Cred că toate insulele au de fapt ceva, un vibe special, care te face să “turn off” instantaneu modul pe care eşti setat în viaţa de zi cu zi; vibe care face ca atunci când sună telefonul să pară că te caută cineva de pe altă planetă. Aşa e pe toate insulele pe care am fost… din Maldive până Bali, Ponza sau Sardinia. La Paros se mai adaugă ceva: meltemi. Vântul care te face să nu simţi căldura şi umfla kite-ul sau pânzele bărcilor. Prezenţa aproape garantată a vântului şi laguna de la Pounda fac din locul ăsta destinaţia mea preferată pentru kitesurf. Este al doilea an când mă reîntorc la ParosKite şi deja mă simt familiar cu locul şi mai ales cu oamenii de acolo. Staff-ul spotului este un “melting pot” de tot felul de oameni, printre care şi Antonella despre care am scris la început. Oameni din Noua Zeelandă, Filipine, Irlanda, Belgia şi normal, Grecia.

Sunt multe lucruri care nu sunt “ca la carte” (la cartea poştală mă refer, aceea cu Taormina, Santorini sau Saint Jean du Cap Ferrat) aici: mâncare destul de simplistă şi nerafinată, gunoaie aruncate pe plajă ici şi colo, absenţa detaliilor decorative şi poate chiar grecii însuşi care îl întruchipează pe Zorba cu adevărat în ipostazele lui de miner. Totuşi, toate aspectele astea pot fi uşor trecute în categoria de “autentic fermecător” datorită ansamblului minunat care este Paros. Nimic nu este căutat, studiat sau pretenţios. Ca flip flops-ii.

Pe lângă Paros este şi Antiparos. Un fel de Formentera a grecilor, unii zic că este noul Mikonos, eu sper că nu. Sper că este doar ce pare la prima vedere: o insulă cu adevărat uitată de lume, cu un mic port, un mic orăşel cu o mică stradă, o plajă de nudişti şi restaurantul italienesc cu cea  mai bună pizza. Or mai fi şi alte lucruri, de vreme ce Tom Hanks are o casă de vacanţă  acolo (unde chiar petrece câteva luni pe an), iar Madonna un teren lângă el. Poate îşi face şi ea o căsuţă când mai trece criza.

Sunt multe de povestit şi cred că voi încerca să structurez nişte episoade, să nu ne obosim cu scroll-ul.

Episodul ăsta va fi despre unde ai putea sta dacă ajungi în Paros:

Minois village – un hotel mic, sub forma unor căsuţe răspândite în peisaj şi înghiţite de flori căţărătoare. Locul bifează maxim la design, vedere şi servicii. Arhitectură şi amenajarea interioară sunt exprimarea foarte clară a ceea ce este arhitectura cicladică – case pictate exclusiv în alb orbitor cu tâmplărie în nuanţe de bleu sau gri, pentru un “perfect match” cu cerul şi marea. Sau cu steagul Greciei, de ce nu?

Pare a fi o lumină specială acolo, foarte crisp, care face că albul să fie strălucitor, dar nu orbitor, iar volumele să fie foarte bine conturate şi umbrele foarte clare.

De fapt, vorbind cu proprietarii am aflat că este reglementat foarte strict de lege modul în care construieşti, şi anume: obligatoriu alb, cu acoperiş terasat, cu tâmplărie în nuanţe de bleu şi cu o proporţie clară a suprafeţelor vitrate raportat la cele opace. Pentru unii poate părea cam radical, însă gândindu-mă la vechimea artei cicladice (populaţiile insulei, care se chemă în vechime Minois, datează şi creează cu mult dinainte de antichitatea greacă cunoscută de noi). Pe de altă parte, poate fi un exerciţiu de design provocator să proiectezi case şi interioare numai cu alb şi forme simple. Şi descoperi că albul nu este o culoare / sau non culoare, ci se ascund în el infinite nuanţe care se pierd una în alta, după intensitatea luminii şi textura suprafeţei.

Texturi foarte prezente, împrumutate parcă de la plantele care ambientează locul, şi spaţii care sunt nici închise nici deschise, fac ca restaurantul hotelului să aibă un aer suprarealist, mai ales la ora apusului.

În afară de Minois, ar mai fi şi nişte vile de închiriat (sau de vânzare, dacă te hotărăști să îţi petrecti restul vacanțelor aici, sau dacă nu te interesează de loc “return on investment”). Arhitectura simplă, destul de rough, împănată cu multe din acele spații in/out tip pridvor (pe care le ador), cu vegetaţie superbă care urcă pe case şi cu interioare aerisite, simple, elegante şi meditative. Căci totul contribuie la MAAAREA RELAXARE care pluteşte peste tot în aer.

Pentru opţiunea cu închiriatul vilelor, am dat de unii pe net care par că ştiu ce fac: www.fivestargreece.com şi www.whitekeyvillas.com.

To be continued. Relax.