“Frumuseţe pe muchie de cuţit”.
Sunt multe lucruri în oraşul în care trăim pe care nici nu le mai observăm, darămite să le aplicăm o critică lucidă ca fiind bune sau rele, frumoase sau urâte… De 5 ani am biroul lângă o casă monument istoric, frumoasă, specială şi misterioasă şi mi-a luat ceva timp să îi acord o privire mai atentă, apoi şi mai mult timp să scriu câteva rânduri despre ea. Ce m-a împins cumva de la spate este o banalitate total neartistică, însă cu consecinţe potenţial dărâmătoare: casa în discuţie stă să se dezmembreze asupra maşinii mele pe care o parchez destul de des lângă.
Mi-ar plăcea să conştientizăm mai mult locul în care trăim, cu bunele şi cu relele lui, să descoperim frumuseţea unei case vechi dărăpănate, sau pitorescul unei curţi interioare murdare din zona Matache, sau, de ce nu, “cool”-ul unul calcan grafitizat. Şi asta înainte de a se dărâma pe noi.
Casa asta se află pe strada Temişana la numărul 4 şi despre ea s-a mai scris, dar tot fără nici un rezultat. A fost construită la începutul secolului al XX-lea şi în ea a locuit Luigi Cazzavillan, personalitate de rang european, voluntar în armata lui Garibaldi, stabilit la Bucureşti în 1877 în calitate de corespondent de război, întemeietorul ziarului „Universul”. Dincolo de amprenta intelectuală şi istorică, casa are un farmec architectural aparte, destul de rar ca stil la clădirile din Bucureşti: acesta este dat de coloane în torsadă şi ferestre gotice. Este nelocuită (în afară de şobolani poate), neîngrijită şi stă să cadă. Este aşa de cel puţin 5 ani.
De ce nu face nimeni nimic?
Ştiu: reacţia firească ar fi să spunem că este vina primăriei, sau a proprietarului, sau a Uniunii Europene, sau a vecinilor, sau a universului acela din cărţile lui Coehlo care nu conspiră să se întâmple lucrurile.
Însă, la o privire mai atentă, îţi dai seama că te confrunţi cu o misiune imposibilă şi anume:
Statul prin lege impune protejarea monumentelor istorice însă în afară de scutirea de taxe nu îţi oferă nici un ajutor (de know how sau financiar) pentru restaurare.
Proprietarul se poate confrunta cu situaţia în care pur şi simplu nu are bani să restaureze casa.
OK! Să o vândă; da, însă orice cumpărator îşi face nişte mici calcule – cât costă casa, cât costă (şi cât durează, atenţie!!) restaurarea (evident mult mai mult decât dacă ai face ceva nou) şi apoi cum îşi recuperează investiţia. Pe care nu o va recupera, căci aşa cum cunoaştem piaţa imobiliară, suntem încă în faza în care lumea luptă pentru mai mulţi metrii pătraţi pentru mai puţini bani şi nicidecum pentru mai multă calitate pentru mai mulţi bani.
Singura soluţie ar fi poate un milionar excentric, care să fi depăşit fantezii cu yacht-uri, maşini, sau insule private şi să îi bată inima la o casă dărăpănata din centrul (nu chiar foarte centru totuşi) Bucureştiului. Pentru care indicatorul de return on investment să nu intre pur şi simplu în ecuaţie.
Dacă ştiţi vreunul deci, da-ţi-i de veste despre casa frumoasă şi abandonată care îşi caută sponsor.
În felul ăsta voi putea parca maşina liniştită.
