Terasa cu palmieri de la munte.

Am fost săptămâna asta la Brașov. Nu-i tocmai o destinație exotică, iar pentru cei obișnuiți să tot facă drumul ăsta, de când se circulă pe două benzi pe varianta de la Ploiești, Brașovul pare… imediat pe stânga, cum dai colțul după munți. Mai departe mă puteți acuza de subiectivism pe bază de patriotism local și nu spun că n-ar fi un sâmbure de adevăr mai mic în asta, dar adevărul cel mare este că Brașovul și-a regăsit în ultimii ani spiritul de oraș turistic și s-a dezvoltat aproape atipic de frumos pentru țara asta. Fac o paranteză, și cred că va deveni, fără să ne dăm seama, un fel de manifest al nostru: nu suntem scutiți nici aici de excesul de culori tari, fără sens, de pe exteriorul blocurilor: centrul este armonios, însă dacă ajungi pe fosta rută de tramvai, care unea două cartiere industriale, la intersecția Vlahuță-Zizinului-Saturn, te vor izbi un bloc complet verde, unul galben și unul un portocaliu mai pal.  Dar sunt convinsă că la următoarea zugrăvire a blocurilor lucrurile vor sta mai bine; peste… 20-30 de ani.

Revenind la Brașov – oraș de munte, care munte, nici n-am trecut bine de Predeal că-mi și face o foame… în stilul basmelor lui Ispirescu. Ca opțiuni culinare, Brașovul are ce oferi, chiar dacă majoritatea restaurantelor se bazează pe meniul tradițional românesc. Totuși, nu despre asta vreau să vă povestesc de vreme ce părerile mele de vegetarian sunt destul de neinteresante. Am să-mi pun pălăria de designer de interior și am să vă trimit la Casa Hirscher, chiar lângă piața Sfatului. Dar nu restaurantul din interior, ci pe terasă! Ei bine, terasa… 

Ați observat, poate, stilul cel mai întâlnit pentru restaurantele de la noi, mai ales cele cu specific românesc (și vă spuneam că la Brașov sunt multe): mobilier maro-roșcat sau wenge, pereți crem, bej, chiar portocaliu deschis, bârne de lemn vopsit într-o nuanță de același omniprezent maro, cu sau fără lambriu, parchet închis sau plăci de gresie într-o nuanță de teracotă, scaune din piele poate, fier forjat, cărămidă și aici pot spune etc. Exact așa este și Casa Hirscher. Adică un clișeu. Nimic ieşit din comun, cu excepţia câtorva elemente care strică acest potenţial clişeu corect (cum ar fi aplica cu forme înghesuite şi contorsionate).

Dar, când dai peste ceva atât de diferit și plăcut cum este terasa restaurantului în discuție, lași tot tradiționalul românesc deoparte și fugi la un pic de aer mediteranean în vârf de munte.

Ce apreciez cel mai mult este senzația de aerisire pe care terasa, cu suprafață vitrată pe două laturi, o creează. Tavanul este transparent și în zilele călduroase de vară se acoperă cu o copertină, dar într-o zi mohorâtă și ploioasă de primăvară montană, lumina este atât de plăcută, încât îți schimbă pur și simplu starea. Poate chiar contrastul interior-exterior și, în mod paradoxal, armonia care rezultă din el, fac din locul ăsta ceva deosebit: iarna stai înăuntru la căldură (și savurezi cartofii copți cu rozmarin) printre 5 palmieri, în timp ce afară e zăpadă de un metru, ridicată pe clădiri.

Tâmplăria vopsită într-o nuanță lăptoasă de turcoaz, mobilierul din lemn natur căruia i s-a aplicat un efect de patină cu vopsea albă, tapițeria în carouri a pernelor și griul cu inflexiuni de crem al peretelui din spate placat cu piatră sunt elemente pe care nu le întâlnești prea des în peisajul nostru HoReCa. Fără abajururi încărcate, fără brațe din fier forjat, sistemul de iluminare este simplu și estetic: șine metalice de care atârnă corpuri transparente poziționate deasupra meselor. Ca și completare atmosferică, seara se aprind luminițe mici pe trunchiurile copacilor și niște felinare cilindrice înalte, de exterior.

Multă vegetație, ai senzația că ești mai degrabă într-o grădină sau seră pentru că, în afară de jardiniere, la baza palmierilor plantați în sol nu în ghivece, sunt zone cu pământ delimitate de pavaj, în care sunt tot felul de tufe. Puncte de interes pentru ochi și prezențe cu efect maxim sunt cei doi copaci artificiali, ale căror coroane albe, mari, rotunde, sunt compuse din flori ca cele de orhidee.

O soluție foarte frumoasă este separarea intrării din rațiuni termice, printr-un paravan de sticlă sablată parțial. Aceeași transparență, același efect de aerisire, nu obturează perspectiva, dar reușește să creeze o zonă tampon pentru echilibrarea temperaturii, mai ales iarna (la multe restaurante sau localuri, dacă te nimerești la masa de lângă ușă… spatele tău nu va fi prea fericit).

Vara suprafețele vitrate se deschid și se realizează comunicarea directă interior-exterior. O mică oază cu aer mediteranean în centrul unui oraș de munte.

P.S.: cea mai bună pizza cu rucola și parmezan… iar la pizza vegetariană mă pricep!