Beijing
Post industrial chic
Toată lumea se uită la JO, care pe net, care pe TV. Asta m-a făcut să îmi aduc aminte de acum 4 ani când am fost la Beijig la deschiderea JO 2008. Şi am realizat acum cât a fost de impresionant. Vorba ceea – you recongnize a good moment only when it becomes a memory.
Nu ştiu cum este Beijing cu adevărat. Ştiu doar cum mi s-a părut mie în acea săptămână în care totul era super pus la punct (şi virgulă). Străzi imensoide, în care noţiunea de pieton nu îşi are rostul, un aer dens şi umed, soarele la care te puteai uita din cauza unui cer pâclos (de ploaie sau de poluare, nu ştiu), lipsa reperelor pe care un oraş european le are (de genul, te prinzi unde este centrul istoric şi unde începe Ferentari), chinezi care pedalează cu spor cu expresii din care nu înţelegi dacă te aprobă sau te contrazic, cantitate mare de clădiri iconice făcute de arhitecţi în faţa cărora îmi scot pălăria, ordine şi disciplină, magazin D&G uriaş, magazin LV uriaş. Asta e Beijing.
Indiscutabil, este playground-ul celor mai faimoşi arhitecţi şi designeri.
În Beijing totul este BIG. O demonstraţie foarte evidentă de putere. Economică, politică … whatever. Noţiunea de discret o găseşti poate numai în străduţele vechi cu hutong-uri.
Parcă văd cum au fost aliniaţi la start Pei, Koolhas, Herzog & de Meuron, Paul Andreu şi li s-au dat brief-uri inspirationale şi bugete mari. Visul oricărui arhitect.
Nici Phillipe Starck nu a scăpat fără să deseneze ceva pentru Beijing. Lan club este un restaurant glamour până la cer, cu tot ce i-a trecut prin minte lui Starck să pună acolo ca decoraţii. Surprinzător este faptul că Lan club este într-un mall. Într-unul din zecile de mall-uri, destul de pustiu, plin de fake-uri şi magazine în genul cărora credeam că numai în Unirea înainte de renovare găseşti.
Nu numai decorul este bogat, dar şi mâncarea. Rata pekineza pe care am mâncat-o acolo m-a făcut să reconsider tot ceea ce credeam până atunci despre bucătăria chineză. O explozie de gusturi şi miresme care se pierd una în alta, într-o aroma pe care ţi-o aminteşti precis şi după câteva zile.
Însă, adevărata descoperire în Beijing a fost pentru mine 798 Art Zone.
Prin 1950, China şi URSS au pus la cale construcţia unei mari uzine pentru armament, parte dintr-un program numit “socialist unification plan”. Aşa a luat naştere marea zona industrială (640 000 mp) în Dashanzi. Datorită schimbărilor politice şi economice (we all know…), activitatea s-a oprit pe la sfaşitul anilor 80. De la jumătatea anilor 90, a început să fie populată de comunitatea artistică din ce în ce mai efervescentă.
Nu îmi este clar dacă a fost o mişcare spontană, construită în timp, sau o decizie strategică de a revitaliza un spaţiu vacant industrial. Probabil că au fost amândouă. Cert este că, acum, o zonă imensă industrială, părăsită, cu o arhitectură cât de poate de bauhausista, este locul unde se naşte, se dezvoltă, se vinde şi se cumpără arta modernă din China.
Evident că şi acest loc de mare. Dar simţi motivul pentru care este mare şi nu te deranjează. Pluteşte un vibe de ironie şi de artisticareala peste tot. Este WOW! Nu ştii unde să te uiţi mai întâi şi în ce galerie să intrii.
La cererea artiştilor, muncitorii care au renovat locul au păstrat sloganele Maoiste, chestia asta adăugând un touch de “mao kitch”.
Şi uite aşa, Dashanzi este acum centrul comunităţii Bo Bo din Beijng. Prezenţa lui Ai Weiwei ca şi curator este o garanţie a artei de bună calitate.
SI UITE ASA POT SPUNE CA “MADE ÎN CHINA” ESTE MAI MULT DE PUI SHANHAI, JUCARII IEFTINE DE PLASTIC, DRAGONUL ROSU SAU FAKE-URI DE GENTI SI CEASURI.
Aştept un “post industrial chic” şi la 23 August sau Semănătoarea. Sau Republica.