Despre frumuseţea uitată a Mării Negre.

 

Am fost un weekend la mare. La Marea Neagră şi mai precis la Mamaia. Şi mai şi mai precis, la Năvodari. Am să evit să scriu despre lucrurile pe care toţi le ştiţi deja: densitatea de prost gust (care mai are puţin şi devine autenticitate, vai nouă), de lipsa de educaţie sau de mizerie. Obiectiv vorbind, Mamaia este DECÂT un amestec în proporţii ciudate de: zgomot, linişte, măslini sălbatici, pet-uri, plaje încă pustii, kitesurf, rafinăria din zare, restaurante proaste, hoteluri bălţate, Adi Minune, Florin Salam, The Mission cu Moby și Şuie, construcţii oligofrene, telegondola, waterpark, Rex, o fâşie de pământ între mare şi lac şi de ce nu, satul de vacanţă. Subiectiv vorbind, dincolo de astea este şi altceva, este o frumuseţe uitată a Mării Negre.

Pentru că e luna mai şi nefiind mai nimeni la mare, am putut să descopăr cu adevărat această frumuseţe uitată şi îngropată de culori ţipătoare, alucobond şi termopoane. Şi am şi poze pentru a te convinge.

În primul rând, drumul este o experienţă în sine, la fel ca şi destinaţia. Câmpul (de altfel plicticos de moarte ca idee în sine) acoperit de grâu aflat la vremea “pubertăţii”, de un verde şi o textură superbe, în care te pierzi cu privirea, îl găsesc meditativ privit de la fereastra maşinii.

Şi acum top likes:

Spotul de kite de pe plaja Kazeboo. Îmi place liniştea, lumea de acolo, Dorin şi Dodo (și Titus) care se încăpăţânează să trăiască simplu şi autentic, marea, nisipul, ride-ul cu kite-ul, vântul, dar şi aşteptarea lui. Trebuie să spun însă, toate acestea există în formula asta poate încă 2 weekenduri, când lumea va tropăi şi se va da drumul la Kazeboo, care se ţine tare să demonstreze un paradox: Kazeboo se autointitulează “Beach, fish, kite. Quiet”. Well, avem beach, avem şi nişte hamsii semi bune la “signature restaurant”, avem şi kite lângă, însă “quiet” este de fapt muzica cu volum maxim. Muzică proastă-comercială-dance, şi, ca să fie sigur efectul, cu dj-ul care urla din când în când “kazebooooooo”. Păcat de set-up-ul locului care este gândit foarte frumos, cu un design aerisit şi meridional.

Măslinii sălbatici pe care îi mai găseşti din loc în loc pe plaje.

Rafinăria Năvodari – îmi place cum arată, industrial şi misterios şi de fiecare dată când trec pe acolo îmi imaginez ce şi cum se întâmplă înăuntru. Punctez – îmi place doar cum arată, nu şi cum poluează.

Plaja de la Corbu şi drumul către plaja de la Corbu.

Clădirile părăsite ale fostei tabere de copii Năvodari – un exemplu atât de curat şi elegant de arhitectură, care pare că este din ce în ce mai greu de replicat în zilele noastre.

Hotelul Rex, pentru ceea ce reprezintă ca simbol al arhitecturii interbelice arisocrate.

Mâncarea de la restaurantul Chevalet. Și numai mâncarea. Căci locul este… să spunem “aproximativ”. Însă acolo am aflat că există stridii la Marea Neagră, am mâncat scoici sălbatice (şi nu de fermă), un chefal foarte bun şi un tartar de vacă pregătit special în faţa noastră chiar de către patron.

OK, şi la final trebuie totuși să mai şi râdem, nu numai să cădem în contemplaţie serioasă asupra frumosului, vă pun şi nişte glume vizuale din perla litoralului românesc. Mamaia forever!


În primul rând, culorile… culorile incredibile şi combinaţiile lor. Voila!

Hotelul Midia este evident albastru, pentru că midia este albastră. Sau dacă nu este albastră, creşte în Marea Neagră. N-ar trebui atunci să fie albastra? Hmm…

Apoi iată şi vedetele aliniate pe toată faţada locului în care se dau în spectacol.

Atât.