Albesti a fost o poveste intensa. Pentru mine, si cred pentru toti colegii mei, caci au fost experiente care au imbogatit si dinamica echipei, toate interactiunile noastre au devenit mai profunde, ne-am descoperit mai uniti, mai vulnerabili, mai dispusi cu totii sa lasam mastile jos si ego-urile in urma. Au fost multe lacrimi, dar si imbratisari si, la final, bucurie.

 

A fost in ultima seara, cand totul prindea contur. In cateva ore, spatiul s-a transformat de la haos la armonie. Toate obiectele au si-au gasit locul. Am stat cu totii pana noaptea tarziu, si, dupa ce totul a fost pus pe pozitii, aranjat, improvizat, curatat, pictat, am rasuflat usurati, ne-am trantit care pe unde am apucat si ne-am relaxat cu adevarat.

Cand am ajuns sa cunoastem familia – adica ce numim “asaltul”. M-am blocat, nu stiam cum sa vorbesc, cum sa interactionez cu Dana dar mai ales cu copii, care trecusera printr-o tragedie asa recenta; Costi murise in urma cu 3 saptamani, noi tocmai aflasem in drum spre ei. Fix langa casa lor era cimitirul. Aveam sentimentul ca nimic din ce vom face nu va putea sa le aduca bucurie in viata. Gol si absurd. Ma simteam stanjenita..ce sa le spun? Pana la urma, de la copii Danei, pentru care imi faceam cele mai mai probleme, am invatat sa ma relaxez. Ne-au intampinat cu atat de multa bucurie autentica, incat totul mi s-a parut firesc si simplu. Ne-am luat in brate si am vorbit despre lucrurile alea de zi cu zi, care iti dau iluzia ca nimic rau nu se poate intampla.

 

Intr-o zi, cand aveam zi de filmare pentru finalizarea proiectelor speciale, am ajuns la Albesti si mi-am dat seama ca imi uitasem tinuta pregatita cu o zi inainte acasa; colega mea Daliana mi-a imprumutat rochia ei…care atentie, era rochia mamei ei de cand era de varsta ei…ha! si cu asta chiar m-am inscris in tema shabby chic, despre care tocmai ce scriu mai jos.

Zonele comune interioare ale casei – living, bucatarie / dining, hol si baie. M-am tot gandit la ce stil de amenajare sa abordez, pentru ca vreau ca ficare casa sa aiba o legatura puternica cu familia si povestea ei.

Am simtit cat este de important pentru Dana trecutul, si cat de mult onoreaza amintirea sotului ei, avand suficient de mult optimism pentru a integra amintirile in prezent, oricat de dureroase ar fi.

Asa am ajuns la shabby chic, adica un interior plin de obiecte vechi recontextualizate, sau obiecte noi, dar care sunt prelucrate pentru a arata vechi.  Am tot repetat in toate sedintele de creatie “Shabby chic” si in curand a devenit  a devenit gluma preferata a colegilor mei catre mine. “Ia uite, cum e cuierul asta – sigur, stiu “shabby chic”, as vedea aici o textura…hmm..nu stiu cum sa zic ..:”shabby chic”; si tot asa.

Am luat tot ce se putea lua si refolosi din vechea casa: masuta facuta de Costi pe care am curatat-o si peste care am pus un mileu pe care l-am luat chiar de la mama ei, un picior vechi de la o masa pe care colegii mei l-au vopsit si apoi am pus un blat nou peste, si iata masa din bucatarie.

Vechea usa de la bucatarie, cu care m-am chinuit ceva sa o curat si apoi am dat doua straturi de vopsea peste (una verzuie si apoi una alba) si apoi din nou cu un strat de smirghel. Am taiat-o in 3, pentru a realiza 3 casete decorative de perete; aici trebuie sa-i recunosc meritul lui Cozmin (directorul nostru de productie) caci el mi-a servit ideea:)). Am luat borcanase vechi de iaurt (nu arunc aproape nici un ambalaj la mine acasa), suporti si ustensile de bucatarie, sfoara, si am manufacturat decoruri de perete. Cand am fost la cumparaturi mi-au picat in mana niste decoratii cu inimioare si am zis sa le iau, ca vad ce fac dupa cu ele. Le-am pus si pe ele, si, in momentul in care le-am pus, am facut legatura cu inima pe care am vazut-o pe fatada casei cand am ajuns si cu faptul ca sotul Danei, Costi, a fost bolnav de inima… ; mi-au dat lacrimile.

Am mai pus in interiorul shabby chic texturi diferite, multe tonuri de off white, nuante de lemn prezent si am gandit special corpuri de mobilier ce au usile fie din sticla printata cu model de dantela, fie din PAL pe care apoi l-am imbracat in material textil.

 

Apoi, mi-a placut in mod deosebit fatada gandita de Omid, punctata de obloanele vechi pictate de Adela. O fatada puternica, sobra, dar in acelasi timp vesela.

Cu ce am plecat de la Abesti: tristetea, bucuria, moartea, joaca, fac parte din viata; oricat de absurd ar parea, nu sunt notiuni antagonice; si oricat am incerca, nu am putea trai numai din bucurie in bucurie, insirata ca margele pe o ata. Pentru ca bucuria nu ar avea sens in noi, fara opusul ei; asa cum viata nu ar avea sens fara moarte. Am invatat de la Dana si copii ei ca te poti bucura de viata plangand. Plangand uneori de fericire, alteori de nostalgie sau de durere. Si da, cand Dumnezeu inchide o usa, deschide o fereastra. Nu ne putem opri ingroziti si inghetati de frica in fata mortii, nefacand nimic pentru viata noastra, atat timp cat ne sta in putere sa o facem. Viata este ca un rau care curge, indiferent de vointa noastra. Ce putem alege insa, este sa participam cu toata fiinta noastra in viata, sa facem tot ce putem pentru a da-i un sens cat mai puternic. Si in felul asta, viata continua dincolo de moarte. Aici si acum!!