Roma este spaţiul meu urban preferat. Pentru toată frumuseţea pură a clădirilor, a oamenilor şi a vieţii. Pentru felul în care prezentul şi trecutul convieţuiesc, turiştii colcăie pe străzi fără a perverti în nici un fel autenticul.
Admir Roma pentru că nu s-a supus globalizării culturale, pentru aerul
provincial al micilor magazine, atelierelor de pe lângă Campo de Fiori sau pentru cafenelele care emana miros de cornetti şi cappuccini dimineaţa. Invidiez un pic pe romani pentru timpul dilatat pe care viaţa lor îl are şi pentru hedonismul rutinelor zilnilce. Le găsesc adorabili până şi Hogan-ii omniprezenţi.
Totuşi Roma ajunge încet, încet să fie ceea ce toate oraşele mari ale lumii sunt: o mare piaţă de desfacere şi implicit o scenă pentru branduri şi afacerile din spatele lor. Oraşul este ca un organism viu, care se schimbă, şi o dată cu el şi viaţa locuitorilor săi.
Am descoperit ultima oară la Roma locuri care ar putea aparţine mai degrabă New York-ului, Parisului sau Londrei.
Am mâncat la Ginger, Hamasei şi am cumpărat de la Louboutin şi 7 for all Mankind.
Ginger are interioare albe, aerisite, mâncare quite light şi hipsteri-yuppies-corporatişti locali. Fără rezervare şi cu coada la intrare. Smoothie-uri, paste reinterpretate şi deserturi sănătoase. Chiar între piazza Spagna şi Corso.
Cred că este printre puţinele dăţi când mă duc la Roma şi în loc să mănânc îngheţată de la Giolitti, am cedat tentaţiei Laduree. Un alt reper global. Sau măcar regional.
Nimic nu sta pe loc. Nici măcar Roma. Care se transformă, se lasa pradă marketingului, trendurilor sau nevoii turiştilor de a se simţi ca acasă printre mărci familiare.
Nimic în neregulă cu asta? Vom ajunge să pierdem urma aromei cafélei preparate manual de la Sant’Eustachio printre pahare de Starbucks-uri care umblă pe strada ţinute în mâna de corporatişti hipnotici?
Sper să nu.
