Povestea de succes a celor plecați la muncă în străinătate.
Un titlu sugestiv pentru un vernisaj care a avut loc la MȚR. O poză face cât o sută de cuvinte iar în cazul acesta așa și este. Te afli în fața unei oglinzi în care te vezi pe tine și societatea din care facem parte, exact așa cum suntem. Urmărind cu privirea imaginile viu colorate, mi-am adus aminte de o altă vizită mai veche pe care am făcut-o la muzeu.
Acum vreo patru ani a venit la mine în vizită un prieten din Spania. Era prima oară când venea în București, așa că mi-a făcut multă plăcere să redescopăr orașul meu alături de el. Am colindat în sus și în jos și ne-am oprit, cum era de așteptat, și la Muzeul Țăranului Român. Am vizitat expoziția permanentă și prietenul meu a fost plăcut impresionat. Eleganța și rafinamentul nu stau doar în opulență: cine stă să admire cu atenție un costum popular va observa mai multă migală și frumusețe în broderia lui decât în hainele din magazinele de renume. Dar cine mai stă acum să se uite la altceva decât la brand?
Am trecut prin toate sălile muzeului: micuța casă amenajată tradițional, obiecte de artizanat, fotografii… nimic ostentativ, ci simplu modest, dar lucrat cu multă grijă și pasiune. De fapt de aici izvorăște și eleganța lor: din bun simț. Nimic mai mult. Nu sunt făcute să îți sară în ochi, să te amețească, să strige după tine ca o paparudă căreia nu i se dă atenție. Plimbarea noastră ne-a purtat ușor până în ultima încăpere: tot o amenajare de interior de casă de țară. Dar parcă lucrurile aici erau altfel. La o primă vedere nu înțelegeai ce s-a schimbat: lavița era la locul ei, ștergarele de pe perete, vasele de lut… și totuși era altceva. Apărea o carpetă cu Răpirea din serai, un ceas de perete aurit de forma unui ceas de mână dar parcă făcut pentru un gigant, un bibelou mare de sticlă ce trona pe un televizor vechi. Prietenul meu s-a uitat mirat la mine: asta ce e? Ce vrea să spună? Ce legătură are cu restul muzeului? Mi se făcuse jenă. Nu știam ce să îi explic dar nici ce să îmi explic: cu cât te uitai mai atent, detaliile, decorațiile își pierdeau frumusețea alunecând spre o zonă mâloasă, care părea să cuprindă tot. Într-un colț, ascunsă bine, am gasit “chieia” încăperii. Nu știu să o redau acum pe dinafară, dar am reținut esența ei: cumva în ultimii 50 de ani (acum 70), încet-încet, ne-am înstrăinat de noi înșine. Am uitat ce eram, am uitat de acel bun simț și ne-am scindat cumva între trecut și o lume nouă la a cărei agresivitate nu am putut face față și am cedat. Așa s-a născut o societate mutilată care nu își găsește rostul. Am abandonat “cumințenia” pentru opulența de prost gust.
Pe scurt, aceasta este și drama care răzbate din fotografiile lui Petruț Călinescu: o societate care nu se mai regăsește, prinsă între tradițiile ei vechi dar pe care nu le mai cunoaște și un prezent căreia încă nu îi poate aparține.