Vara asta m-am simţit atrasă de munte. Nu ştiu unde a dispărut “Mamaia Loft” craving-ul. Pur şi simplu, într-un weekend mi-m dat seama că vreau linişte, verde, puţini oameni. O chestie cosmică. Noroc cu traficul de pe Valea Prahovei, care mi-a asigurat o zonă de decompresie, între agitaţia din Bucureşti şi liniştea de la munte. Aşa m-am putut “tuna” destul de OK, fără să mă bălăcesc în semi nervozităţi de genul “And now, what? Care-i programul? Bem şi noi ceva? Pe cine sunăm şi cine ce mai face pe FB?”
În fie, totul în viaţă este o experienţă personală, şi nu universală. Sunt însă nişte lucruri pe care le găsesc absolute, şi necesare pentru igiena mentală a fiecăruia.
Verdele. Verdele care este atât de verde într-o zi după ploaie, încât te dor ochii, că atunci când schiezi şi este soare afară. E verde frate, verde din ăla rău de-ţi rămâne pe retină după ce închizi ochii. Duş pe creier.
Absenţa oamenilor. Ok, poate nu chiar absentă, dar densitatea redusă. Prezenta câtorva persoane speciale însă.
Mirosul de fân cosit şi balegă. Balega, da! Mi-am mărturisit cu Tudor, într-o altă incursiune în liniştea de la ţară, că ne place la ambii. Oversharing?
Liniştea. Întreruptă discret de tot de talăngile vacilor care se întorc de la islaz.
O carte bună..pe care eventual nici nu apuci să o citeşti, pentru că eşti prea ocupat să nu faci nimic. Plimbări fără ţintă în aer liber. Îmbrăţişări.
Yoga cu Irene la Peştera. Poate ar trebui să pun pe primul loc. Merge şi ultimul..ca o concluzie puternică şi definitorie.
Valuri de emoţii şi gânduri. Care vin şi pleacă. Şi între ele rămâne liniştea. Care se hrăneşte cu verde, puţini oameni, yoga şi miros de balegă. Nu este nici tristeţe nici bucurie, doar linişte. Sună a happy end nu? Weekend happy end. Şi începe dansul din nou.
Ah, şi încă ceva de la Peştera, pentru că ne propunem să rămânem într-o zonă vizuală, şi mai puţin personală.
