Madridul, un nou oraș.
Sunt câteva gânduri despre oraş şi despre cât se poate schimba în doar câţiva ani.
În fine, tocmai au trecut alegerile. Nu vă speriaţi, nu vreau sa fac polemică despre alegerile unora sau ale altora (oricum, faptul este consumat), ci despre ce aşteptări putem avea cu toții de la un primar. Locuiesc în sectorul 4 şi nu pot să spun (trecând prin atâţia primari) că am văzut schimbări esenţiale, aş zice că nici măcar schimbări care să prefigureze schimbările mult aşteptate. Poate sunt subiectivă datorită meseriei de arhitect şi ştiu să fac deosebirea dintre un spaţiu public bine gândit şi unul încropit de pe azi pe mâine prin amplasarea unor ghivece de flori cu forme ciudate. Aştept mai mult şi vreau mai mult. Cred că după 20 de ani ar trebui să ştim cum arată o capitală civilizată şi ce înseamnă cu adevărat 4 ani: un timp în care un primar poate modifica aspectul unui oraş. Nu este o utopie.
Iată și exemplul:
Acum şase ani am fost pentru prima oară în Madrid iar în februarie, anul acesta, m-am întors pentru o scurta vizită. Îmi aduc aminte că atunci când am fost prima oară, am locuit undeva la capătul liniei de metrou nr. 3 …adică într-un fel de suburbie să zicem. De fapt, chiar ‘sub-suburbie’ – aveam de luat autobuzul patru staţii până să ajung la metrou. Acolo am văzut cele mai lungi cozi de maşini dintr-un oraş (nu, nu în Bucureşti, cum poate v-aţi fi aşteptat). Au fost zile când am mers pe jos toată distanţa aceea pentru că maşinile nu se puteau mişca. Dar asta a fost atunci.
Au trecut 6 ani (un mandat şi jumătate, pentru o mai bună înţelegere) şi acum, în locul unei zone gri, plină de gaze de eşapament, a apărut un parc. Noul parc, Madrid Rio, are peste 10 km lungime şi se desfăşoară în lungul râului Manzanares. Nu s-a dorit un proiect spectaculos ci unul elegant, care sa pună în valoare natura. Din 1970, o dată cu contruirea autostrăzii M30 de-o parte şi de alta a râului, zona a fost secţionată brutal în două, iar pentru locuitorii din zonă, totul a decăzut rapid. Acum lucrurile s-au schimbat. De altfel, acesta a fost şi conceptul: refacerea spaţiului, redarea către locuitori a unei părţi a oraşului care odinioară le aparţinea. Pe scurt, o zonă limitrofă și neprietenoasă a oraşului, gâtuită de trafic, a fost integrată în oraş şi transformată în parc.
Intervenţiile arhitecturale apar sub forma unor poduri noi (o altă metaforă a refacerii legăturilor pierdute) şi renovarea unora vechi, totul armonizat printr-o amenajare peisagistică modernă.
Dar autostrada? Traficul nebunesc de acum şase ani? Doar nu putea să dispară ca prin minune, nu? Evident că aşa ceva nu se poate evapora, dar se poate găsi o soluție mai bună şi s-a şi găsit. Toată infrastructura autostrăzii M30 a fost mutată sub acest parc, ca să nu vorbim aici şi de noile reţele de metrou sau linii uşoare de suprafaţă care au fost create pentru o mai bună fluidizare a traficului. Şi astfel, o întreagă zona gri a oraşului a renăscut. Cum spuneam: în amintirile mele nu era decât o zonă plină de fum și de maşini. Nici nu aş putea descrie clădirile pe lângă care treceam în fiecare zi. Parcă eram într-un roman de Dickens. Acum, diferenţa este imensă. Locul a prins viaţă: pentru plimbări, sport, joacă, relaxare. Clădirile industriale, până acum în paragină, au fost şi ele restaurate devenind spaţii expoziţionale şi de evenimente.
În concluzie: ei pot. Putem şi noi?
Arhitecti din toata tara, uniti-va ! Daca asta ar fi posibil si nu si-ar dori fiecare doar cea mai tare cladire din lume si cu multa sticla daca se poate, Bucurestiul ar putea reveni si el la bunul simt d’antan!
Foarte frumos Ilinca, uimitor de temperat si optimist pentru tine ;). Da, ei pot. Noi?…. o foarte buna intrebare.