Imi plac plajele salbatice. sau cel putin neamenajate, fara sezlonguri, bar, umbrele, muzica, mobilier si decoratiuni. E o chestie mai noua. pana acum ceva timp mi se pareau mediocre, pline de oameni care nu au alte optiuni. Are legatura cu varsta poate, cu faptul ca am cam alergat, vazut, bifat multe (multe hot spoturi, atent cautate, bifate si sharuite apoi off si online) si nu m-am ales cu mai nimic din asta. Adica, pardon, m-am ales, m-am ales cu ideea asta clara ca nu merita sa alergi dupa nimic. Placutul plajelor neamenajate si a locurilor cu putini oameni, mai are legatura cu faptul ca incet incet FOMO se estompeaza, nu mai pierd nimic daca nu sunt in miezul lucrurilor. Oricum se intampla o groaza de chestii cool “out there” si oricum nu le pot trai pe toate si oricum si peste orice e mai misto “in there”.
Eu cu mine adica, pe o plaja cu cativa oameni veniti cu umbreluta si prosopul. Cu oameni diferiti, tineri, batrani, cool, mai putin cool, dar toti misto, cu drag de natura. O plaja fara chelneri. Cu un bar mai indepartat, unde poti sa alegi sa mergi daca vrei ceva sa bei. Imi place asa pentru ca in lipsa muzicii pot sa aud cu marea, in lipsa padurii de sezlonguri vantul circula liber si il simti ca o mangaiere, imi place asa pentru ca stand pe nisip simt energia puternica si calda a pamantului, simt ca imi cresc radacini.
Da, imi plac plajele pustii pentru ca nu am sentimentul de mall. Cumva am ajuns ca societate in punctul in care ca sa aud vocea naturii trebuie sa taca oamenii. Sa taca oamenii si arhitectura. Sa se faca mica mica si discreta…pana in felul in care nu stii unde incepe arhitectura si se termina natura.
PHOTO CREDITS: Tudor Vilcu