Zabala.
Frumuseţea te fericeşte. Sau mai bine zis te face să descoperi fericirea în tine. Din tine. Până şi revistele glossy ştiu că fericirea vine din interior. Şi frumuseţea de altfel.

Este vorba de frumuseţea descoperită de mine la o aruncătură de băţ. Comparativ cu toate demersurile de a străbate în lung şi în lat planeta în căutarea locului perfect, secluded şi autentic.

Concluzia mea, după câteva zile petrecute la 3 ore de Bucureşti, este că fericirea nu are nevoie de Danielli, de Hotel de Russie sau Salviatino. Fericirea e în tine şi aşteaptă un covor de frunze să iasă la iveală prin lacrimi de emoţie. Fericirea e atunci când plângi văzând culorile şi lumina unui peisaj de munte toamna târziu. Când mergi cu maşina pe un drum şerpuit de deal şi la MagicFM canta eternă Adelle şi dai mai tare şi te pierzi în muzică şi mai mult decât atât începi să cânţi din toată inima şi cu tot netalentul. Şi iar îţi dau lacrimile.

Fericirea este când iese la iveală omul din tine ce vorbeşte cu un cal alb.

Fericirea nu e nici măcar comfort. La naiba, fericirea e fericire. Pentru mine e vizuală. E ca un tablou impresionist, în care toate se pierd una în alta pentru un întreg magic.

Fericirea e un moment. Sau e eternitatea.

Asta am descoperit la Zăbala. Pe lângă nişte oameni simpli şi frumoşi care vorbesc simpatic de stângaci limba romană. Pe lângă o biserică reformată fortificata încântătoare, cu un tavan pictat pe lemn ale cărui colori se ţin tari să rămână la fel de frumoase de vreo cel puţin 300 de ani încoace.

Paranteza – aş rotunji un pic fericirea de la Zăbala cu nişte mâncare ca în Toscana. Nimic nu e perfect pe lumea asta.